Zac nemişcate, aidoma unor carcase bântuite de vise în sepia. De zece luni, de trei ani, de două cincinale. Au încremenit în parcarea de la Casa Presei, în coasta unui bloc din Titan, în spatele Pieţei Mureş sau la margine de oraş, printre troiene de moloz, noroaie sculptate de vânt şi câini rebegiţi. Trec cu o uşoară strângere de inimă pe lângă ele, ca prin preajma unor schelete care au evadat din cripte şi s-au răsucit contra firii, dornice să tulbure tabieturile celor vii. Le-aţi văzut şi dumneavoastră, fără îndoială - când v-aţi întors de la serviciu sau de la cumpărături, când aţi ieşit cu nepoţelul, când v-aţi dus să vă faceţi analizele. Le-aţi văzut şi aţi citit în praful aşezat pe ele mesaje sau amintiri de demult, de pe vremea când griul era alb, pereţii casei nu se coşcoviseră, iar ridurile nu dăduseră năvală pe frunte şi la colţurile gurii.

Marile oraşe ştiu să integreze ruinele nobile, ba chiar să facă din ele simboluri ale unui prestigiu niciodată pierdut. Aşezările sprijinite de soartă, de istorie şi de propriii locuitori au o anumită somptuozitate a decadenţei, un parfum al eşecului preschimbat în izbândă. Ajunge să petreci trei ore în Roma ca să pricepi imediat acest lucru. La Bucureşti, oraş hulit şi iubit cu egală pasiune, prezenţa ruinelor nobile e firavă, aproape inexistentă. Există, în schimb, alte ruine - semne ale unui intratabil amestec de plictis şi nesimţire, de indiferenţă şi abandon, de neputinţă şi sictir. E vorba de zecile, sutele sau poate miile de maşini lăsate de izbelişte pe domeniul public.

Aproape că nu există stradă sau parcare unde să nu întâlneşti aşa ceva. Capitala pare o enormă junglă de asfalt, înţesată de capcane în care o mulţime de victime agonizează îndelung. Fiecare maşină părăsită e un spectacol al degradării, un elogiu al batjocurii şi neglijenţei. Contemplarea ei începe cu un mome