Mircea Mihăieş: "A iscat oarecare agitaţie „ieşirea în decor” a lui Ioan Becali. Într-o emisiune de televiziune, faimosul geambaş de fotbalişti a scos din rastel întregul arsenal de vulgaritate cu care l-a înzestrat natura: ameninţarea, sudalma şi scuipătura."

E un repertoriu pe care faimosul „Giovanni” nu-l posedă în exclusivitate, dar îl foloseşte eminent. El ilustrează la modul didactic victoria covârşitoare dobândită în România de mahala asupra civilizaţiei. E o operaţie începută de mult, din zorii televiziunilor private, dar care în ultimii ani a absorbit, asemenea unui turbion, întregul peisaj al vieţii publice. Astăzi, nu ai şansa de a fi auzit în România decât dacă te zvârcoleşti, ţipi ca scos din minţi, agresezi fizic şi verbal - iar mai nou, dacă scoţi cuţitul, pistolul ori puşca.

Se vorbeşte intens despre disoluţia autorităţii publice. Cu alte cuvinte, instrumentele statului nu-şi fac datoria. Dar cine sunt aceste „instrumente” şi la ce „autoritate” să te aştepţi din partea lor? Primul e, desigur, parlamentul. Aruncaţi o privire asupra unei şedinţe „în plen” şi o să înlemniţi de groaza vulgarităţii, a nesimţirii orduroase şi a lipsei de raţiune care se ridică deasupra Casei Poporului, asemenea duhului rău scăpat din lampa lui Aladin. De aici se scurg asupra societăţii româneşti cele mai toxice zoaie: legi făcute în dorul lelii, acte normative gândite pentru grupuri precise de interese, măsuri aberante menite parcă să pulverizeze societatea.

Coborâţi apoi la nivel de guvern. Nu trece zi în care să nu aflăm de vreun abuz, escrocherie sau ilegalitate comisă de unul sau altul dintre „demnitarii” statului român. Ca într- o competiţie infernală, parcă cineva a jurat să nu rămână minister curat, departament deasupra oricărui reproş ori direcţie ferită de agresiunea şpăgii, escrocheriei, minciunii ori abuzului. Cele mai expuse