Poetul ieşean, căruia i-au apărut două volume în seria ”Opere”, spune că, între doi îndrăgostiţi, gesturile nu sunt niciodată ruşinoase, iar ”perversiunile sunt acte năucitor de normale”. Sursa: Andrei Spirache
La Emil Brumaru paradoxal este că are puterea de-a spune lucrurilor pe nume, fără false pudori, păstrându-şi sensibilitatea şi delicateţea, dincolo de erotismul considerat deşănţat la o lectură superficială. Poetului, care a împlinit 70 de ani la începutul anului, i-au apărut două volume, în seria ”Opere”, coordonată de criticul Daniel Cristea-Enache la Polirom.
Emil Brumaru stăpâneşte un registru, ”sugestiv muzical şi plastic, decorativ, totodată somptuos şi discret (un desen pe o foaie de ceapă), şi o limbă de o rară savoare în care leuşteanul, mărarul şi alte buruieni miraculoase şi-au amestecat tăria subtilă", spune Nicolae Manolescu în ”Istoria critică a literaturii române”.
Într-un interviu acordat EVZ, poetul ieşean mărturiseşte că perversiunile sunt de fapt acte năucitor de normale şi că, atunci când există o enormă tandreţe între doi îndrăgostiţi, nu trebuie sa ne ruşinăm şi să ne încurcăm în paragrafe.
Care au fost criteriile de selecţie a poeziilor pentru cele două volume din ”Opere”? Câte poezii au rămas pe-afară? Veţi completa seria ”Opere”?
Trăiesc nişte ani obosiţi, aparent harnici… După ce am adunat cele vreo mie de poezii, anul trecut, în mape, am zăcut două luni, tot amânând să duc manuscrisul la editura Polirom. Au mai rămas peste două sute de poezii neincluse în cele două volume recente. Un calup, cam 50 de sonete, alcătuiesc ”Basmul Prinţesei Repede-Repede”, în pregătire la aceeaşi editură, scris împreuna cu Veronica D. Niculescu, ei revenindu-i partea de proză şi schema, planul meticulos al construcţiei. Celelalte, majoritatea sonete, sper sa le public… probabil la editura Cartea R
