Liviu Babeş ar fi trebuit să împlinească anul acesta 67 de ani. Într-un 2 martie anonim, în urmă cu două decenii, a decis însă să îşi refuze singur şansa de a trăi. Pentru că în România anului 1989, viaţa nu mai avea sens pentru Babeş decât sub semnul protestului suicidar la adresa regimului criminal girat de Nicolae Ceauşescu. Ceva ce trebuie spus din start: Liviu Babeş e un erou uitat. Într-un an în care celebrăm douăzeci de ani de la Revoluţie, nu avem voie să-l neglijăm pe acest om. Sursa: www.liviubabes.ro

I s-a spus „Jan Palach al României”, amintind de omul-torţă al anticomunismului ceh, care şi-a dat foc în ianuarie 1969 în Piaţa Venceslas din Praga.

Comparaţia e însă anulată definitiv de modul în care românii şi cehii se raportează la martirii lor. Palach e un personaj colosal în ţara sa, Babeş e doar o figură care zâmbeşte anonim în poze alb-negru, pierdut de memoria comună.

„Stop Mörder!” sau cum poate Auschwitz-ul să se mute la Braşov

Pe 2 martie 1989, pe o pârtie din Poiana Braşov, Liviu Babeş îşi dădea foc, renunţând la propria viaţă, lăsând în urmă o fetiţă de 11 ani şi proiectând în viitor o Românie eliberată de dictatură, în care oamenii nu mai erau forţaţi să moară pentru libertate. Înainte să ardă, singular, pe altarul dizidenţei, Babeş a mai avut puterea să agaţe într-un brad un carton galben.

Martorii au văzut cuvintele mari, scrijelite într-o limbă a demnităţii umane pe care deceniile socialismului ştiinţific nu reuşiseră să o anuleze: „Stop Mörder! Auschwitz – Braşov”. Au urmat prăbuşirea, turiştii străini încercând să stingă torţa umană şi, ca în toate poveştile cu România „epocii de aur”, securiştii. „Salvarea” a venit rapid, bărbatul sinucigaş ridicat, iar decesul constatat câteva ore mai târziu.

În seara zilei de 2 martie, Liviu Babeş „intrase” deja pe mâna propagand