De obicei sunt destul de circumspect în faţa volumelor postume. Bunul cel mai de preţ al unui scriitor, numele său, apare pe coperţile a diferite alcătuiri şi încropiri editoriale.

Rareori aceste volume sunt realizate cu spirit critic şi cu scrupul filologic. Cel mai adesea, ele supraîncarcă abuziv dimensiunea specifică a creatorului dispărut, venind cu texte inedite recuperate de te miri unde, proiecte, bruioane, dedicaţii şi glumiţe scriitoriceşti…

Sorin Stoica reprezintă o excepţie şi în această privinţă. Prolific, fără a fi industrios, în cei cinci ani, câţi numărăm de la momentul debutului său editorial la cel al dispariţiei fizice, foarte tânărul autor a lăsat în urmă texte nu numai publicabile, ci şi în cel mai înalt grad reprezentative. Iniţial, am crezut că paginile grupate în volumul „Aberaţii de bun-simţ” (Editura Polirom) sunt onorabile şi-atât. Că ele nu-l fac de ruşine pe prozator, dar nici nu-l arată la nivelul lui de maximă expresivitate.

M-am înşelat. Aproape toate povestioarele de aici au marca înregistrată a lui Sorin Stoica, acea respiraţie relaxată, dar profundă a scriitorului cu interes antropologic şi retină realistă. Şi, nu în ultimul rând, umorul particular, pe jumătate copilăros şi pe jumătate înţelepţit, al celui ce scrie io.

Autorul procedează ca un reporter aflat pe teren, în mijlocul unei realităţi imprevizibile şi schimbătoare. Diferenţa faţă de jurnaliştii în goana după eveniment, după faptul senza ţional, nemaivăzut, nemaiauzit, e dată de perspectiva antropologică a autorului, care împin ge şi menţine în prim-plan omul, oricât de mărunt. Cartea e plină de personaje „umile”, de la tanti Cati, dactilografă într-o dugheană, la tanti Magdalena, plasatoare pe Valea Prahovei; de la un Sterică Comănescu, care-i ascunde ochelarii, în glumă, unei bufetiere, la pompierul instituţiei unde era a