Anul 1984 n-a fost unul obişnuit. Pe 17 decembrie, un copil firav care-şi ascundea timiditatea în spatele unui breton a fost diagnosticat cu SIDA.
Ryan Wayne White avea 13 ani, şi până în acea zi fusese doar un puşti din Kokomo, Indiana, care se luptase toată viaţa cu hemofilia A, o boală ereditară care loveşte 1 din 5.000 de nou-născuţi.
Fiul lui Jeanne Elaine şi Hubert Wayne White era condamnat. Fusese infectat cu HIV în urma unei transfuzii de sânge. SIDA era atunci o ecuaţie cu prea multe necunoscute, asociată exclusiv cu homosexualitatea. Un fel de pedeapsă divină pornită de pe strada Castro din San Francisco, kilometrul zero al comunităţii gay.
Doamna White a auzit pe holurile unui spital o replică de roman postmodern: „Mai are cel mult şase luni de trăit”. Ryan avea alte planuri. Voia să se întoarcă la şcoală. Pe 30 iunie 1985, cererea de a fi readmis la „Western Middle School” din Russiaville a fost respinsă. Nişte profesori şi părinţi speriaţi hotărâseră că un bolnav de SIDA nu mai are dreptul să intre într-o instituţie publică.
Din acea zi, Ryan White a încetat să mai fie doar un copil condamnat la moarte. A început să se bată în acel fel ciudat din poveştile americane, deşi pe măsura lui nu se găseau uniforme de supererou. Aşa că a purtat tricouri largi şi banale, blugi prespălaţi şi o geacă din aceea căreia noi, românii, ne-am învăţat să-i spunem „canadiană”. Familia White a câştigat în justiţie o picătură de normalitate, după opt luni de procese. Într-o zi de februarie 1986, Ryan a putut merge din nou la „Western Middle School”. 151 de elevi din totalul de 360 au stat acasă.
Copilul bolnav de SIDA şi familia lui s-au mutat în Cicero, Indiana. Povestea îşi schimbă cursul: mediatizat, Ryan ajunge repede o „icoană” a luptei pentru toleranţă şi educaţie în spiritul înţelegerii maladiei sfârşitu
