Dumitru Pădeanu a plecat din România la începutul anilor ’80, pentru a scăpa de regimul comunist. A emigrat împreună cu soţia sa, dar au fost nevoiţi să-l lase pe fiul lor în ţară. Întregirea familiei a avut loc după ce cuplul a ajuns în Canada, la intervenţia autorităţilor canadiene.
Medici de profesie, soţii Pădeanu au trebuit să reia studiile de medicină, întrucât diplomele nu le-au fost recunoscute. În acest moment, Dumitru Pădeanu consideră că politicienii români ar trebui să fie mult mai implicaţi în problemele românilor din străinătate.
Evz : Când aţi emigrat în Canada şi care au fost motivele?
Dumitru Pădeanu: Soţia mea şi cu mine am sosit ca refugiaţi politici în Canada, în decembrie 1980, venind din lagărul de refugiaţi din Trainskirchen, din Austria. Nu am avut decât un singur motiv: să scăpam din lagărul comunist. Aveam 41 de ani, iar soţia mea 40. Fiul nostru de 13 ani a rămas, ca “ostatic”, în România. Înainte de a pleca am discutat cu el intenţia noastră de-a rămâne în străinătate şi i-am promis că vom face totul pentru reunificarea noastră cât mai rapidă. A fost de acord.
Care a fost prima impresie odată ajuns acolo?
De foarte mare uimire şi singurătate. Un şoc!
În cât timp aţi reuşit să vă integraţi în noua societate?
Integrarea într-o societate este multidimensională, depinde cât şi ce fel de integrare îţi propui, ce fel de dorinţe sociale, spirituale sau materiale ai. Pentru noi a fost un proces continuu, care a durat ani de zile. Dar mărturisim sincer că nici nu ne-am propus o integrare până la contopire.
Care sunt cele mai importante reuşite ale dumneavoastră în Canada?
Obţinerea libertăţii dorite, întregirea familiei, licenţa canadiană de practică medicală, succesele fiului nostru şi călătoriile făcute, nu de afaceri sau lăudăroşenie, ci dintr-o mare curiozita
