De aproape un sfert de secol, doamna Oiţa are grijă de casele vechi de sute de ani de la Muzeul Satului şi le îngrijeşte ca şi când ar fi ale sale.
Cea mai veche angajată a Muzeului Satului „Dimitrie Gusti”, din Capitală, are grijă de casele de patrimoniu de 23 de ani. Ioana Stan, 62 de ani, îşi aşteaptă acum vizitatorii în pridvorul Bisericii Timişeni, din judeţul Gorj, un lăcaş de cult din lemn, cu pictură exterioară, ce datează din 1773.
La muzeu, ca acasă
Doamna Oiţa, cum îi spun colegii şi apropiaţii, îşi întâmpină vizitatorii zâmbind, le vorbeşte blând şi îi primeşte ca şi când are veni la ea în vizită. Lucrează cu sufletul, zice că respiră altfel odată ce intră în muzeu şi are grijă de obiective ca şi când ar fi ale sale. Iubeşte grădinăritul, a plantat flori în faţa bisericii de lemn, viţă-de-vie, dar are şi pomi fructiferi, printre care „un nuc, la vecina”. Văruieşte pomii, sapă în grădină, menţine curăţenia în biserică şi le oferă informaţii vizitatorilor curioşi. „Când intru pe poarta muzeului, mă simt ca şi când aş fi ajuns la mine acasă, la ţară. Sunt legată de muzeu, ca de satul meu”, povesteşte doamna din Buzău.
„Atâta suflet am pus la ea, cât am plâns...”
În trecut, Ioana Stan a îngrijit două case din Moldova, Nereju Mic şi Curteni. „Lipeam, văruiam, făceam curăţenie, îngrijeam obiectele, trebuie şterse de praf, întreţinute. Lucram în halat, apoi mă schimbam frumos şi primeam vizitatori”, explică doamna Oiţa, care a aflat istoricul obiectivelor de la muzeografi: „Când intră cu vizitatori, mai stau şi eu să ascult. Se zice că meseria se fură, nu se învaţă”.
După 10 ani în Moldova, custodele de la Muzeul Satului s-a transferat în zona Olteniei, la Casa Ceauru Gorj, pen tru 8 ani. Gospodăria a fost transferată apoi la Muzeul Ţăranului Român, şi chiar şi după 7 ani, doamna Oiţa
