La zece ani după „Recviem pentru nebuni şi bestii”, Augustin Buzura vine cu al doilea său roman postrevoluţionar, de mare întindere, ca toate celelalte, deşi acesta e doar Primul caiet.

Un „caiet” al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la munte, lângă o fostă Staţie meteorologică.

Şi fuga, şi izolarea protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul central este implicat în evenimente, dar ia şi o anumită distanţă faţă de ele. Nu mai puţin, el se încarcă de istoriile trăite de alţii, istorii pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie cu minuţie documentară.

Diferenţa relevantă faţă de alte contexte epice este că, aici, pro tagonistul îşi simte acut apropierea sfârşitului. E tema obsedantă din „Raport asupra singurătăţii” (Editura Polirom). Uzat de boli, medicul altora se retrage într-o pustietate montană în care va putea, departe de lume, să-şi lingă rănile; şi să scrie.

Evadarea e însă relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să trimită semnale către pustnicul îndărătnic, explicat de propriul fiu cu diagnosticul, nu prea măgulitor, de „vagabondaj senil”. O tânără pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian, readucându-i instantaneu în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată, a bărbatului.

Augustin Buzura foloseşte masiv, în romanul de faţă, reţeta senzaţionalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: întâmplări şocante, deznodăminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, dictând asupra parcursului narativ. Cartea abundă de scene ale violenţei şi violului. Senzaţionalismul evenimenţial e atras însă şi integrat într-o structură reflexivă, ba chiar într-un mecanism problematizant, bine rodat, care ar