Cassian Maria Spiridon este un poet cu vocaţie eroică şi mitologică. Temperamental, este bucăţică ruptă din Ştefan cel Mare.
Născut spre a fi conducător de oşti, Spiridon a avut norocul prenumelui său care a pus o surdină feminină peste clocotul pornirilor sale fireşti. Astfel a schimbat spada-n condei şi turcu-n călimară.
Relaţia lui Cassian cu istoria a fost tumultuoasă. A pornit de la zero (titlul unui volum) şi revoluţia din 1989, cu trei zile mai devreme decât prevăzuseră KGB-ul şi CIA. Rezultatul - poetul a stat la închisoare şapte zile, cât o geneză completă. Acolo a început să scrie, dar, spre deosebire de confratele său Cervantes, a fost eliberat. Capodopera nedesăvârşită o continuă şi azi. Căutând să refacă la liber condiţiile de creaţie prielnice de la "pension", el stă şi astăzi înghesuit: un pat îngust/ doar pentru o persoană/adăposteşte două fiinţe, se lasă mânat implacabil de foame şi dragoste până la a sta singur pe munte, unde se loveşte cu capul de roci până când piatra a plâns.
C.M. Spiridon e un poet grav şi ultimativ, care se simte răspunzător de soarta lumii pe care o deplânge. El suferă pentru toţi şi ia asupra-i păcatele lumii. Stă gol şi se chinuieşte.
Observând, puţin înaintea lui Cassian Maria Spiridon, că Întotdeauna ploaia spală eşafodul, oamenii Elisabetei i-au organizat Mariei Stuart o execuţie de interior, într-o sală de bal. Dar poetul ieşean îşi regizează execuţia singur, joacă simultan rolul călăului şi al victimei. La ceremonie participă, nesmintit, şi Moartea, pe care artistul o vede apetisantă: mândră muiere şi rea/ plină de nuri/ ca o jună vădană/ dornică de lungi întâlniri amoroase/ definitive/ totale.
O asemenea viziune sexy-thanatică mai ostoieşte anxietatea celui pus să deprindă ars moriendi. Ceremoniile macabre îl excită pe poet. Cum e rost de-o descăpăţâna
