Puţinii muncitori rămaşi în faţa Ambasadei Chinei îşi suplinesc raţia de mâncare cu peştii scoşi din apa, aproape secată, a Lacului Floreasca.

În fiecare zi, înainte de ora prânzului, pe malul Lacului Floreasca răsună succesiv chiote de bucurie şi exclamaţii neinteligibile, pline de năduf. Un grup de chinezi din tabăra improvizată lângă Ambasada Chinei din Capitală îşi încearcă norocul, cu undiţa, în apele mâloase.

După campania spontană de ajutor, în care însăşi Maria Băsescu a descins în faţa corturilor, aducând ceai, muncitorii chinezi s-au văzut nevoiţi să-şi suplimenteze raţia de hrană cu peştii din lacul cu apă stătută şi insalubră.

Unii dintre ei sunt echipaţi ca la carte şi par desprinşi dintr-o revistă de pescuit sportiv: poartă costume de camuflaj, cizme galbene de cauciuc, iar echipamentul e completat de o lansetă pe care o manevrează cu dibăcie. Aceştia, mai ales, nu aşteaptă prea mult şi ridică victorioşi, în cârlig, prada. Capturile mai importante, ce depăşesc arareori dimensiunea unei palme, sunt anunţate cu exclamaţii către public. Acesta din urmă e format din chinezii fără undiţă şi fără ocupaţie care stau pe margine. Mai sus, privind ca de la o lojă, de pe pod, se adună uneori şi pâlcuri de români curioşi: fac poze cu telefonul mobil, apoi îşi văd mai departe de drum.

Cu fâţa în cârlig

Ceea ce frapează e organizarea tacită a activităţii lor. Deşi sunt veseli, chinezii pescari din Bucureşti nu sunt lipsiţi de o anumită seriozitate, iar diviziunea muncii există şi la acest nivel. Când unul dintre ei prinde ceva, un alt chinez, cu rol de asistent, răsare din spatele lui şi imobilizează firul în care se agită prada. Dacă peştele e mai mare, pescarul îl izbeşte de platforma de beton. Dacă e mic, îl încredinţează asistentului, care îl azvârle, cu îndemânare, într-o sacoşă de rafie.

@N