Eugen Istodor, cunoscut publicului mai ales datorită convorbirilor spumoase din „Caţavencu”, s-a mutat şi pe micul ecran, în curtea Realităţii, cu emisiunea de interviuri „Ăsta-i omul!”.

EVZ TV: Cum te simţi în faţa camerelor?

Eugen Istodor: Groaznic. Reflectorul ăla îmi goleşte creierul. Dacă nu vin cu lecţia învăţată de acasă sunt mort, paralizat. Eu nu-mi văd personajul, îl aud foarte vag, mă torturează becul din faţă, îmi intră în creier. Deşi emisiunile sunt înregistrate, tragem cap-coadă, ca şi cum am fi în direct. Nu am prompter, nu am cască, nu am nimic. Singurul gest pe care îl văd e cel al operatorului din faţa mea şi nu văd gestul în sine, ci doar nişte degete care flutură. Care îmi arată că mai am cinci minute şi trebuie să închei. Întrucât debutez în breasla asta, pentru mine e deocamdată o emisiune de umbre japoneze. Nu văd decât umbre.

Există o contradicţie între imaginea cuminte de la televizor şi cea de pitbull, creată de seria interviurilor de la „Caţavencu”. Te-ai îmblânzit?

Nu, nu am fost niciodată un pitbull, aşa ieşea pentru că mă ascundeam în spatele cuvintelor. Am devenit pitbull, în cuvinte, după ani de antrenament, ani în care am ratat mult, în care colegii de la „Caţavencu” mi-au tolerat stângăciile, tâmpeniile. Nu m-am adaptat foarte bine la televiziune din cauza mea şi a becului. Nu am încă nebunia pe care o aveam la „Caţavencu”, îmi lipsesc întrebările normale şi demente. Întrebările alea sunt nişte gagici cărora le duc dorul. Dar nu-mi vin acum. Mă chinui să le scot acum şi nu ştiu unde s-au dus, s-au speriat! Aşa e la început.

Te-ai împrietenit cu vreun „subiect” politic?

În 19 ani de când am intrat în presă nu m-am împrietenit cu nimeni. E rezerva mea. De exemplu, am făcut de cinci ori interviu cu Varujan Vosganian, e normal să-l ştiu. Dar nu am băut cu el, eu nu beau în general.