Răzvan Exarhu: "Nici unul dintre toţi marii operaţi ai ţării nu se întoarce cu vreo intenţie de a repara acest sentiment de insecuritate, dublat de dezgust, la care de altfel contribuie, cu sau fără voia lor."

Am aflat de curând că avem încredere în pompieri, Nokia, Mercedes şi algocalmin. Nu în antinevralgic, nu în furazolidon. Când te gândeşti la încredere, începi mai degrabă cu alţii, cu ceilalţi, cu depărtarea. Nu începi cu tine, de obicei. Pare şi nepoliticos, probabil, şi neinteresant. Am observat din ieşirile publice ale unor persoane mai mult sau mai puţin cunoscute sau influente, că nimic din ce există în jurul nostru nu inspiră stabilitate, fermitate, apropiere.

Toate reperele sunt, aşa cum ne-am obişnuit demult, în altă parte. Chiar dacă este un loc comun şi chiar dacă există explicaţii simple pentru asta, e din ce în ce mai clar că locul în care cineva se simte la adăpost e în altă parte. Îngrijirea medicală, pare că nu va exista aici la un alt nivel decât de algocalmin şi comprese reci. E clar că cine e băiat cu scaun la cap se duce într-o altă ţară şi discuţia se încheie brusc. Continuă zgomotul de fond despre cât de bun sau prost e sistemul medical, continuă denigrarea morală a profesiunii de medic.

Nici unul dintre toţi marii operaţi ai ţării nu se întoarce cu vreo intenţie de a repara acest sentiment de insecuritate, dublat de dezgust, la care de altfel contribuie, cu sau fără voia lor. Nu e vorba despre ceea ce lipseşte aici şi care poate fi găsit în altă parte, despre aparatură, bani, despre tehnici noi sau o experienţă în cercetare sau management. Asta e limpede şi, ca tot ce e vital, iese din listă. Rămâne însă pe loc această fundaţie uriaşă a unei percepţii generale construite pe neîncredere. Cei care îşi rezolvă problemele în altă parte şi nu fac nimic pentru a micşora distanţa asta, ei sunt autorii acestei