M-am născut în vara anului 1946, într-un cartier mărginaş din Capitală - Bucureştii Noi. Erau vremuri grele, după câte aflasem de la părinţii mei. Totuşi familia mea se descurca onorabil. Tata construise o casă cu verandă, parcă o văd şi acum, unde îşi făceau cuiburi rândunelele. Chiar în camera unde eu dormeam, la abajurul lămpii, şi-au construit un cuib, iar mama, care era foarte credincioasă, se bucura din suflet, spunând că acest lucru poartă noroc. Toată vara geamurile casei noastre rămâneau deschise pentru vizita acestor minunate păsări.
Zămislită fusesem în 1945, la Bran, unde tata, ca ofiţer de armată, la cavalerie, fusese trimis să slujească ţara. Stăteau lângă Castelul Bran, iar mama chiar se împrietenise cu arhiducesa Ileana, pe care o vedea aproape în fiecare zi. După sfârşitul războiului, tatăl meu urma să fie făcut general. Dar a refuzat. Aşa era el. O fire mult prea onestă, nu putea face rău nici unei muşte, darămite să slujească ţara pe postul de general. Nu i-a fost uşor. Au dus muncă de lămurire mult cu el, totuşi tatăl meu a rămas ferm pe poziţie.
Ştia ce înseamnă armata, iar postura de general însemna să treci, câteodată, chiar şi peste cadavre. Era mult prea brutală situaţia pentru caracterul lui.
LINIŞTE. Trăiam, deci, în Strada Coteşti (Cuza Vodă, cum se mai numea), o străduţă frumoasă cu gard viu pe ambele părţi, cu căsuţe modeste, înconjurate de grădiniţe, de pomi fructiferi, de flori din abundenţă.
În faţa casei noastre aveam un tei enorm, care în nopţile de vară te îmbăta cu parfumul acela inconfundabil pe care, uneori, şi astăzi îl simt. Erau timpuri liniştite. Lumea trăia în relaţii de amiciţie. Nopţile erau liniştite. Străzile erau curate. Dimineaţa, la ora 5, erau stropite deja şi curăţate de ţiganii care veneau cu tomberoanele. Totul se făcea în linişte. Parcă era altfel decât astăzi ori am uitat
