E 16 aprilie 1989. E duminică şi se pare că va fi diferită de altele. Pentru prima dată ieşim la plimbare în Herăstrău altfel decât în familie. Ioana, fiica noastră de 14 ani, a aranjat cu prietena ei cea mai bună din clasă, Irina, să ne scoată în parc pe noi şi pe ai ei părinţi.
Fetele vor fi ajuns la concluzia că şi unii, şi alţii suntem ca nişte huhurezi şi avem nevoie de un brânci pentru a socializa. Ideea a fost minunată, ca şi vremea, de altfel.
Parinţii Irinei sunt deosebiţi, pe mamă am avut ocazia să o întâlnesc la şcoală, la o şedinţă cu părinţii. Tatăl îmi era necunoscut şi mi-a făcut o deosebită plăcere să-l întâlnesc. Lucrează ca proiectant undeva în domeniul energetic.
Am discutat mult cu tatăl Irinei (TI), cred că am stat de vorbă numai cu el, fiind nepoliticos faţă de ceilalţi. Mi se întâmplă des. Temele au fost diverse, dar oricum am fi dat-o ajungeam tot la viaţa de toate zilele. Era imposibil să o evităm. Nu a fost nimic subversiv în vorbirile noastre şi dacă ar fi fost aşa, aveam maturitatea necesară pentru a ne bandaja ideile şi să rămânem pe "linie".
TI a adus în discuţie rolul şi situaţia intelectualului în perioada ce vine. Ne interesa mai mult din perspectiva viitorului copiilor noştri. TI nu poate înţelege cum se împacă recunoaşterea importanţei primordiale a ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea şi modernizarea viitoare a ţării cu umilirea şi desconsiderarea celor care pot fi numiţi intelectuali, adică a celor care muncesc cu mintea şi ideile lor sau ale altora.
Nicolae Ceauşescu, când se duce la ei în vizite de lucru, nu discută nimic cu proiectanţii, o făcea ostentativ, nici nu se uita la ei şi nici nu-i băga în seamă. El se uita la constructori, la cei care executau, la muncitori. TI vorbea calm, fără patima frustrării, era clar că nu-l interesa atenţia lui Ceauşescu, dar ve
