Cînd mi-am construit casa, am lucrat cot la cot cu un muncitor de-o vîrstă cu mine. Meşterul ăsta îmi era simpatic şi probabil că nici eu nu-i provocam sentimente de antipatie. Fireşte, în timp ce lucram, povesteam. Discuţia noastră se baza pe principiul asociaţiilor libere. Se gîndea la ceva, apoi, între două gesturi pe care tocmai trebuia să le facă, îmi spunea, parcă în treacăt, la ce se gîndise, iar eu făceam la fel. Atenţia ne era împărţită între munca efectivă şi, independent de asta, obiectul ideilor. La urma urmei, o astfel de conversaţie nu se deosebeşte cu nimic de un cîntec de muncă. Efortul fizic monoton îşi caută împlinirea sufletească în cuvînt, iar armonia celor două contribuie, fără îndoială, ca între doi oameni să se instaleze definitiv un sentiment al comunităţii paşnice. Baza acestui sentiment al comunităţii paşnice este echilibrul. Dar echilibrul nu e ceva ce poate fi găsit odată pentru totdeauna, el trebuie căutat mereu. În acest sens, aveam amîndoi ce căuta. Cît priveşte îndeplinirea ireproşabilă, cu cît mai puţin efort fizic, a operaţiilor, el era în avantaj faţă de mine, dar sigur că prost să fi fost să facă paradă de propria competenţă şi rutină în domeniu. Mi-o luase înainte, era în avantaj, nu puteam să-l ajung din urmă, el era meşterul, iar eu, chiar şi în calitate de ajutor, doar unul ocazional. Trebuia să aibă grijă nu numai să-şi împartă precaut cu mine cunoştinţele, dar şi să execute în locul meu inclusiv operaţii care, conform regulilor nescrise ale meseriei, nu făceau parte dintre obligaţiile sale profesionale. Pe omul într-adevăr deştept nu mărinimia îl face serviabil, ci interesul cît se poate de personal ca, în locul soluţiilor avantajoase ori comode pe moment, să le aleagă pe cele avantajoase în perspectivă. Dacă nu m-ar fi ajutat să învingem distanţa profesională incalculabilă dintre noi, cu siguranţă că aş fi lucrat mult