Când România a făcut apel la asistenţă financiară externă, au fost voci în ţară ce s-au grăbit să critice acest demers. Nici acum nu se înţelege de către unii de ce este nevoie de o asemenea centură de siguranţă, chiar dacă are sens să discutăm conţinutul ei şi condiţiile ce o acompaniază.
Realitatea dură a funcţionării pieţelor, pe fondul crizei financiare şi economice, este că nu există, practic, economie europeană din afara zonei euro care să nu se confrunte cu o mare volatilitate a cursului monedei proprii şi, corelat, cu instabilitate financiară generată de mişcările eratice ale cursului.
Chiar şi ţări ce dovedesc o situaţie macroeconomică relativ bună sunt afectate de retrageri de fonduri, incertitudine mult sporită, efecte ale comprimării activităţii economice de ansamblu. Avem aici explicaţia pentru care şi Polonia a fost nevoită, recent, să solicite asistenţă financiară de la FMI.
În câteva rânduri, ministrul de Finanţe polonez declarase că ţara sa nu ar fi constrânsă, precum alte economii emergente din UE (aluzie la Letonia, Ungaria, România), să facă apel la finanţare de la FMI şi de la UE. Altfel spus, că altele fiind condiţiile economice locale, răspunsurile la criză ar fi diferite. Deşi trebuie menţionat că, înainte ca România să ceară asistenţă de la UE şi de la FMI, Varşovia încheiase un acord de tip swap cu Banca Central-Europeană şi altul similar cu Banca Centrală a Elveţiei.
Este drept că, spre deosebire de programele FMI pentru Letonia, Ungaria şi România, asistenţa de 15 miliarde de euro pentru Polonia nu este pe schema unui aranjament de tip stand-by, care să prevadă constrângeri ferme pentru bugetul public şi monitorizări severe ale întreprinderilor din sectorul public.
Dar faptul grăitor în sine rămâne, şi anume că şi Polonia - asemenea tuturor ţărilor europene care nu fac parte d
