Nu ştiu ce alte lecţii aş putea preda, dar în meseria mea aş putea preda sigur lecţia despre succes. Mai ales că l-am şi pierdut, pe alocuri, de aceea l-am înţeles şi l-am preţuit şi mai profund.

Prima regulă a succesului (după cele subînţelese, cum ar fi munca şi talentul) este încrederea în tine, în ceea ce poţi să faci, dacă vrei.

Ştiu sigur că lumea se împarte cel puţin la 3 când vine vorba despre reuşită - prima "familie", poate cea mai numeroasă, e a celor care abandonează complet, dintr-o convingere cimentată în adâncul sufletului, că adevărata împlinire, succesul pe toate planurile e doar pentru alţii, care au noroc.

De obicei, chiar ei sunt cei care ne explică cel mai cu foc cât de "fericiţi" sunt în realitate şi cât de bine le e lor aşa, cum sunt ei şi cu cât au. Lor "nu le trebuie mai mult". N-a trebuit să citesc multe cărţi de psihologie ca să înţeleg că ei "nu pot mai mult", pentru că nu şi-au propus, pentru că şi-au pus limite ca nişte tatuaje permanente peste destin şi gata.

A doua "familie" de români "fericiţi" e formată din cei care au abandonat pe parcurs. Au sperat să obţină succesul, au muncit, s-au zbătut, au făcut sacrificii, dar, după o vreme şi-o poziţionare oarecare, au capitulat. Cică din această categorie fac parte cei mai mulţi oameni talentaţi şi inteligenţi, care n-au energia de a lupta pentru reuşita lor,

care se auto-seduc şi-şi închipuie că sunt nenorocoşi, nefericiţi, ne-înţeleşi.

Ei nu ştiu să stea drepţi şi să înfrunte mulţimi, ei se dau la o parte cu capul în pământ, punând modestia înaintea oricărei alte virtuţi... Deşi ei nu vor admite vreodată că sunt leneşi şi inadaptaţi la alergătura lumii moderne, ci doar victime, mereu victime...

Din a treia "familie" - cei care nu capitulează niciodată şi adoră evoluţia pe toate planurile - simt cu toată încrede