La Londra, la Paris, la Madrid şi probabil şi în alte mari oraşe, muzeele şi galeriile organizează în serie expoziţii (Picasso şi Maeştrii lui a adus Franţei încasări considerabile), sălile de teatru, de cinema şi de concert sunt pline, salonul cărţii a fost vizitat anul acesta de mai mulţi amatori decât oricând înainte, tribunele stadioanelor sunt debordante, turneele se ţin lanţ. Tensiunile sociale cresc, universităţile franceze sunt în grevă de aproape două luni, şomajul atinge cifre-record, buticurile se închid unul după altul, băncile acordă credite cu ţârâita, moralul clasei politice e la pământ: cultura şi sportul prosperă. Să fie vorba doar de o compensaţie? Ceea ce atrage atenţia nu e însă pur şi simplu înghesuiala în faţa sălilor de expoziţie ori a terenurilor de sport, ci bucuria cu care oamenii aşteaptă, câteodată ore în şir, să asiste la un spectacol ori la un meci de fotbal.

Să vă povestesc ce a fost sâmbătă, pe Stade de France. O finală aşa-zicând de mâna a treia, a Cupei Ligii, competiţie relativ recentă, abia la a cincisprezecea ediţie pe model englezesc. Două echipe inegale ca valoare şi nu dintre cele foarte iubite în Franţa. Una se bate, ce e drept, pentru titlu, deşi în UEFA n-a făcut cine ştie ce figură. (Nu vă gândiţi totuşi s-o comparaţi cu Dinamo şi compania). A doua e la mijlocul clasamentului Ligii secunde şi a pierdut ultimele două meciuri din capionat. Aşadar, nici derby, nici Lyon, nici Marseille, nici măcar o fostă glorie a fotbalului francez, cum s-a întâmplat acum trei ani, când Reims a jucat o semifinală de Cupă.

Cu câteva seri înainte, televiziunile anunţau deja întâlnirea. Ştirile de pe France 2, care a transmis în direct partida, au început şi s-au încheiat sâmbătă cu o oră de comentarii despre meci. Care a fost prefaţat de un veritabil spectacol. Cupa menită învingătorului a fost coborâtă din