Alegerile şi votul – o lecţie de cultură civică la o clasă a VII-a. Folosindu-mă de Constituţia României (modificată în 2003), încerc să-mi învăţ elevii anumite lucruri: Ce este partidul? Cum şi cînd votăm? După elaborarea „demersului didactic“, „alegerea strategiei“ şi „formularea obiectivelor cognitive“, cu gîndul la „obiectivul formativ“ al disciplinei Cultură civică, procesul instructiv-educativ începe: art. 34 – dreptul la vot; art. 35 – dreptul de a fi ales; art. 37 – dreptul la asociere; art. 39 – camerele sînt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Pentru că „formarea de competenţe“ e scopul oricărui demers didactic, ne organizăm frumos pe echipe, formăm partide în vederea unei viitoare campanii electorale şi a primului tur de scrutin. Unii propun alegătorilor un program antidiscriminare, alţii, un program pentru eliminarea pericolului obezităţii. Hai că merge, îmi zic! Au steaguri, ideologii, program concret de măsuri. Doar vor să ajungă la guvernare… Au şi candidaţi la locale. Ajungem şi în campanie. Partidul, prin membrii săi de bază (activişti înfocaţi, se înţelege), ba promit cereale, ba prime şi ajutoare. Alegătorii, pentru că votează, deci vorbesc, nu stau cuminţi în bănci. Îşi iau la întrebări candidaţii. Activiştii se supără. Alegătorii huiduie. Stop! Elevii mei se inspiră cu succes din ultimele alegeri locale. „Mici şi bere“, strigă unii. „Manele!“ „Vrem găleţi, pui şi cozonaci!“ Ultimele alegeri sînt mai tari decît explicaţiile, decît Constituţia. Reluăm data viitoare exerciţiul. Apreciez implicarea, steagurile, lozincile şi şepcile. Punctul slab? Îndepărtarea partidelor de program, lipsa dialogului dintre partid şi alegător. În drum spre casă, în centrul satului, de lîngă panoul restaurantului cu reclame la pizza, încă mă privesc chipurile a doi candidaţi uninominali la Parlamentul României. Au rămas acolo uitaţi