Mircea Mihăieș: „Trăind de-atâta amar în cocina prost-gustului, a nesimţirii şi lăcomiei, n-ar trebui să fim speriaţi de virusul care ne vine din Mexic”.
Gripa porcină are la noi tradiţie. Las deoparte vremea comunismului, las, deocamdată, lecturile din Orwell şi rolul de căpătâi jucat de porci în transparenta lui alegorie, „Ferma animalelor”.
Mă refer la vremurile noi, ale dezgheţului postdecembrist, când mizeria umană s-a ridicat din străfunduri, răspândindu-se pe orizontala societăţii româneşti - pe care, de altfel, între timp a şi sufocat-o. Erau primele zile de libertate, umblam buimaci de fericire pe străzi, ne gândeam ce bine va fi în lumea nouă, fără Ceauşescu, fără securişti, fără activişti. Să fi trecut zece zile de la Crăciunul însângerat când un prieten din Germania a sunat la redacţie să ne spună că trimisese câteva maşini de scris pentru scriitorii timişoreni. „Mergeţi mâine la adresa cutare, preluaţi-le, înregistraţi-le şi distribuiţi-le autorilor tineri!”
Am votat - deprinsesem rapid regulile democraţiei! - o delegaţie de cinci oameni şi, la ora convenită, ne-am prezentat la parterul unei clădiri sumbre. S-a dovedit că maşinile de scris fuseseră depozitate în sala de sport a unei şcoli pentru handicapaţi. N-am văzut imediat aspectul metaforic al întâmplării, deşi ulterior ea mi s-a impus cu o forţă devastatoare. Ne-a întâmpinat - culmea! - un scriitor, mărunt versificator de cuplete şi epigrame în grai bănăţean. Avea reputaţia unui bonom plin de haz, care făcea deliciul doamnelor iubitoare de romanţe.
Acum, însă, era total metamorfozat: înalt, solid, cu voce aspră, s-a adresat celui care-şi asumase conducerea grupului: „Ce doriţi? Nu ştiţi că aici se află ajutoarele pentru partidul XYZ? Sunt bunuri trimise oamenilor noştri care au înfundat puşcăriile, care au suferit şi s-au sacrificat...”. Şeful nos
