Colecţiile de instrumente muzicale (vechi) constituie pentru mine o inepuizabilă sursă de desfătare. În parte, datorită rarităţii lor – nu am vizitat pînă acum mai mult de trei asemenea muzee şi o expoziţie temporară –, dar mai ales pentru universul cultural pe care ele îl conotează. În preajma acelor obiecte venerabile, spre exemplu, nu îmi pot reprima asociaţii cu edificiile sonore construite (de multe ori recuperate din cotloane uitate ale istoriei) de muzicieni cu o fertilă nostalgie. Mă gîndesc, în primul rînd, la Jordi Savall şi la „ctitoriile“ sale (Hespèrion XXI, Le Concert des Nations, La Capella Reial de Catalunya), la William Christie şi Les Arts Florissants, la virtuozi ai lăutei, precum Paul O’Dette şi Julian Beam, sau la incredibilul flauto dolce al lui Pedro Memmelsdorf (acompaniat de Mala Punica). Sînt apoi ispitit să invoc ipostazieri literare, precum Tous les matins du monde de Pascal Quignard sau Imprimatur de Monaldi&Sorti; în sfîrşit, instrumentele reale, avînd imprimată în lemn muzica veacului, mă trimit către replicile lor virtuale, nu mai puţin sedimentînd interpretări, destine, examinări felurite, din pictura europeană a secolelor XIV-XVIII. O similară etajare de conţinuturi este găsită şi la Musikmuseum din Basel: clădirea în care a fost amplasat corpusul de exponate este matusalemică – atestată pentru întîia oară pe la 1070 ca mănăstire închinată Sfîntului Augustin – şi succesiv reconvertită funcţional: închisoare între 1835 şi 1995, iar apoi muzeu. Astfel se face că arhitectura actualei instituţii este moştenită; fiecare dintre cele trei etaje, acum despărţite tematic, înfăţişează cîte un hol lung şi opt alveole (fostele celule, vechile chilii). Aici, obligîndu-te la un parcurs şerpuitor – nu departe de melismele unui cînt gregorian –, se află exponatele, într-un decor solemn, sobru, întunecat, cu lumini discrete, focalizate. La pri