În enigma care a fost şi continuă să rămână Revoluţia, ziariştii străini veniţi în România lui decembrie 1989 au fost primii soli ai democraţiei, întâmpinaţi cu rafale de mitralieră. Sursa: CorbisSursa: Agerpres
1 /.
EVZ desenează astăzi, în premieră absolută, figurile neştiute ale evenimentelor de atunci: cele ale jurnaliştilor străini răniţi în zilele acelui decembrie, “vinovaţi” pentru că îşi făceau meseria într-o ţară care se trata, după patruzeci de ani de comunism, cu sânge, durere şi lacrimi. Ei, cei care ne cunosc drama pentru că au fost martorii şi victimele ei, vorbesc astăzi, în premieră, publicului românesc.
Au încercat, la mijlocul unei imense minciuni, să arunce puţină lumină asupra unor evenimente cruciale în istoria şi evoluţia estului Europei. România de atunci, văzută prin ochii lor, este una cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Este România ieşită din tunelul dictaturii şi orbită cu totul de lumina libertăţii.
La Timişoara şi la Bucureşti a curs şi sângele lor, marca autentică a ceea ce avea să intre în manuale ca “prima revoluţie transmisă în direct”. În anul în care celebrăm două decenii de la căderea dictaturii, demersul EVZ este ca o invitaţie la o poză de familie mereu amânată, alături de feţele neştiute ale lui decembrie 1989. Nu sunt eroii lui, ci doar nişte supravieţuitori neştiuţi.
Victime în regatul absurdului
1989 este cel mai mediatizat, dezbătut şi investigat an din istoria recentă a României. Anul revoluţiei şi al căderii comunismului, anul jertfelor umane pe a căror dramă s-au ridicat “salvatorii” eşaloanelor secunde ale dictaturii, anul primelor speranţe după decenii de socialism ştiinţific. Cuvintele n-au fost niciodată suficiente pentru a trasa traiectoria istorică a acelui decembrie de acum douăzeci de ani.
Victime, supravieţuitori, beneficiari, p
