Născut dintr-o relaţie efemeră a doi ilegalişti comunişti, românul a fost urmărit de eşecuri. Sursa: Arhiva personală Paul Tauberg
Cazul lui Andrei Haber, românul de origine israeliană care a ales să se sinucidă apelând la serviciile unei clinici specializate, repune pe tapet problema eticii eutanasierii şi a graniţelor între care instituţiile aprobă mişcarea liberului arbitru.
Paul Tauberg, cel mai bun prieten al lui Haber, acuză clinica Dignitas că, în loc să trateze depresia evidentă a amicului său, l-a eutanasiat, respectându-i dorinţa. Acuzaţiile sale se lovesc de zidul legislaţiei elveţiene, care recunoaşte stările sumbre de spirit printre handicapurile care dau voie unui om să-şi pună capăt zilelor.
Furia lui Tauberg faţă de comportamentul celor de la Dignitas e zăgăzuită şi de conştientizarea felului de a fi al celui dispărut: „Ne-am tot gândit... Dacă el a vrut atât de mult să moară, iar cei de la clinică i-au oferit ce a dorit, ce pretenţii mai putem avea?”, se întreabă prietenul lui Haber.
Tereza Barta, profesoară de film la Univeristatea York din Toron to, şi ea una dintre prietenii lui Haber, e mai puţin conciliantă: „Cred că cei de la Dignitas au profitat de faptul că nu avea apropiaţi în Elveţia. Era deprimat, dar deprimaţi sunt toţi oamenii care au trăit pe lumea asta”.
În scrisoarea pe care i-a trimis- o prietenului său Tauberg, cu câteva minute înainte de a fi eutanasiat, Andrei Haber vorbeşte despre litigiul pe care îl avea cu ultima sa soţie, îşi pomeneşte prima consoartă şi face o glumă în care transpar aluzii la originile sale de evreu comunist: „Sunt ajutat în această nobilă operaţie de o organizaţie care se va ocupa şi cu incinerarea cadavrului şi risipirea cenuşii. (...) nu va rămâne nici o urmă din mine pe această lume în care am venit din greşeală. Precum vezi, destinele post-