Despre criza învăţămîntului şi despre consecinţele acestei crize asupra educaţiei se vorbeşte peste tot în lume. Criză avem şi noi, cu singura deosebire că, la noi, ea nu e subiect de dezbatere publică. În cel mai bun caz, vorbim despre precarităţile materiale ale "sistemului": salarii mici, infrastructură şubredă. Din cînd în cînd, se pomeneşte cîte ceva şi despre calificarea tot mai discutabilă a profesorilor sau despre diminuarea autorităţii lor asupra unor elevi tot mai "emancipaţi". Dar problemele de fond, consecinţele imensei rupturi dintre exigenţele lumii de azi şi educaţia de tip tradiţional, reconfigurarea "modelelor", redefinirea şi redistribuirea valorilor pe care vrem să le asumăm de-aici înainte rămîn, pentru ambianţa autohtonă, teme marginale, futilităţi.

E limpede că, în momentul de faţă, idealul clasic al formării tinerilor nu mai poate acoperi nevoile, reflexele, ritmurile impuse de spiritul timpului. Această evoluţie, bună sau rea, e inevitabilă. Ea implică însă o sumedenie de "daune colaterale", de care trebuie să fim conşienţi şi cu care trebuie să ne confruntăm cît mai avantajos. Una dintre ele e stingerea treptată şi, uneori, galopantă, a ideii de "cultură generală". Ceea ce mediul academic al înaintaşilor noştri numea "Studium Generale" sună desuet. I-au luat locul specializarea, criteriul utilitar, funcţionalitatea imediată. Se vorbeşte deja despre entrepreneurial (sau enterprise) universities, adică despre transformarea instituţiilor de învăţămînt superior în adevărate fabrici producătoare de meseriaşi intelectuali, a căror ideologie şi metodologie sînt simple derivaţii ale economiei de piaţă: eficienţă promptă, concurenţă acerbă, profit.

Exigenţa "educaţiei" e uzurpată de o exigenţă nouă: cea a "competenţei" (Winfried Schulze), competenţa nemaifiind o înzestrare difuză, gratuită, definitorie pentru profilul umanităţii generi