Mitul fondator al unităţii europene începe, invariabil, cu o definiţie a situaţiei Bătrânului Continent după cel de-al Doilea Război Mondial. Sursa: Parlamentul European Devastată de ororile fascismului şi ale conflictului militar, incapabilă să-şi asume o poziţie centrală pe scena relaţiilor internaţionale, ameninţată de agresivitatea ideologică sovietică, Europa decide la sfârşitul anilor 1940 să rupă matricea tradiţională de interpretare a propriilor coeziuni şi interese. Soluţia? O uniune de state democratice care să acţioneze pe un front unic în atingerea unor obiective comune. “Povestea” pe care câteva state europene încep să şi-o spună de la mijlocul secolului al XX-lea este decelabilă în structura discursivă a decidenţilor europeni până spre sfârşitul Războiului Rece, ornând ideologic o realitate asociaţională raţională bazată pe preferinţe şi interese.

O artă a unificării

Apoi, ca din senin, se produce declicul: comunismele din Europa Centrală şi de Est cad, iar Vestul se trezeşte într-o cu totul altă realitate politică, una în care asumarea tot mai accentuată a unui rol politic clar conturat este imperativă. Pan-europenismul iniţial, motivat de calcule economice precise, încetează să mai fie un “low-cost legitimacy-enhancing device” şi asta nu doar pentru că noile state-candidate necesită ajutoare masive, ci şi pentru că întregul proces se modifică fundamental la nivel metabolic. Politica Comunităţii Europene încetează să mai fie produsul exclusiv al unor nevoi raţionale şi realiste, ci capătă ambiţia de a deveni o “artă a unificării”. În preajma scrutinului pentru europarlamentare, EVZ radiografiază istoria evoluţiei ideologice a Parlamentului European, luminând mecanismele complexe care pun în mişcare teribila maşinărie politică a Bruxelles-ului. Demersul e necesar pentru că scrutinul din 7 iunie nu este (doar) despre micil