Ca si in cazul lui Eminescu, necazul cu Rousseau e ca a cazut pe mina unor "intelectuali" cu misie. In cazul lui Johnson, misia e lichidarea adversarilor neoliberalismului. Una din victimele Razboiului Rece a fost si Jean-Jacques Rousseau. Imbratisat selectiv drept "parinte fondator" in Estul spartan-stalinist, unde natiunile erau sacrificate pe altarele comunismului ca forma de religie civila si deci de patriotism luminat/modernizator, denuntat en-gros in Vest de J.L. Talmon drept "protototalitar", inscris de Louis J. Halle in triada malefica a "ideologilor" alaturi de Hobbes si de Marx, Rousseau a suferit public cel mai mult in miinile lui Paul Johnson, laburist convertit la neoconservatorism. In celebra sa carte Intellectuals (1988; ed. Romaneasca Humanitas, 2006), Johnson il descrie pe Rousseau drept un "nebun", drept prototipul intelectualului modern care nu traieste ceea ce predica. Cartea lui Johnson e, cu toata frivolitatea ei, folositoare ca fabula amara pe tema ipocriziei intelectualilor. Dar situarea lui Rousseau la radacina arborelui genealogic ale carui fructe au otravit modernitatea mi s-a parut, dintotdeauna, o nedreptate. O nedreptate care dovedeste ceva. Johnson porneste de la ideea ca, in secolul al optsprezecelea, intelectualii au devenit, pe fondul secularizarii, noii pontifi ai Europei. Miscindu-se cu agilitate printre romanticele, sau doar jalnicele, "ruinuri" ale crestinatatii apusene, neimpiedicati de nici o fidelitate fata de trecut, fata de traditie, fata de rinduiala deja existenta, predicind catehismul drepturilor omului si evanghelia viitorului, intelectualii sint, in viziunea lui Johnson, niste impostori. Si asta deoarece, refuzind traditia, intelectualii refuza orice standard obiectiv dupa care ar putea fi judecati. Pretinzind sa reformeze din temelii societatea, intelectualii pretind sa reformuleze si temeiurile teologico-politice, adi