Televiziunea din România este o glumă foarte proastă luată prea în serios, o goană după rating şi parvenire, un divertisment grobian şi o informare strâmbă.
E fascinant cum telespectatorii reacţionează la ce li se întâmplă oamenilor de pe ecran ca şi cum ar conta, un semn de imaturitate colectivă deprimant.
Un argument este şi articolul acesta inutil (pentru că cei care înţeleg deja ce scrie aici nu se mai uită de ceva vreme la televizor, iar cei care se uită oricum nu citesc). Prima generaţie de „vedete” produse de tranziţie iese anticipat la o pensie îmbelşugată.
Mihaela Rădulescu vrea să plece într-o lume mai bună (paradisul de la Monte Carlo, perfect şi previzibil pentru dive şi copiii lor), dezgustată de neamul ei de la periferia civilizaţiei, care nu înţelege rostul zeiţelor media pe pământ. Mihaela Rădulescu are dreptate.
Mircea Radu, un Cupidon deja grizonat, cochetează cu şomajul şi dă un interviu interesant în „Cotidianul”: „E un proces de tâmpire în masă, iar dacă va persista situaţia asta, va fi ca la politicieni. Adică îţi va fi ruşine să spui că eşti prezentator TV. Eu sper, spre sănătatea neamului meu, că România nu este cea care apare acum la televizor, în showuri”. Mircea Radu are dreptate. Este perfect adevărat, cum ar spune Horia Brenciu, dacă ar mai exista „Robingo”.
Când s-a prăbuşit cu rating cu tot în lumea de dincoace de ecran, Teo Trandafir i-a spus aşa lui Marius Tucă: “Vrei să-ţi spun părerea mea despre oamenii de televiziune? Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi. Dar nu ne place să fim confundaţi cu ei, pentru că noi suntem vedete de televiziune”. Şi Teo Trandafir are dreptate.
Toţi au d
