După o săptămână de rutină şi de uzură, în care ţopăi în toate direcţiile, ca o minge de ping-pong care nu trebuie să se oprească în fileu, se întâmplă să nu mai ai chef de nimic într-o duminică, să nu vrei să începi şi să termini ceva, să te simţi copleşit de oboseală şi să te gândeşti că, oricum, de mâine o iei de la capăt. Iar luni să te enervezi că s-a mai dus o zi pe apa sâmbetei; este sindromul duminicii - degeaba. Nicio grijă, li se întâmplă multora să se trezească la capăt de săptămână că nu ştiu ce să facă şi, până îşi dau seama, dacă îşi mai dau, e deja luni! Iar ei merg din nou la serviciu, întrebându-se când naiba s-a dus şi ziua asta şi de ce n-au simţit-o deloc. O duminică după care te simţi neîmplinit înseamnă să începi o săptămână cu un handicap.
Pentru cei care au privilegiul weekendului liber, duminica este încă o zi în care mai pot „să respire”, să se bucure de răgazul la care vor râvni de luni încolo.
Pentru cei care n-au decât privilegiul duminicii libere, aceasta este ziua în care vor să înghesuie tot ce n-a încăput în orele libere din timpul săptămânii - să scape de dezordine, să meargă la cumpărături, să citească, să vadă un film, să se vadă cu amicii sau să lenevească; nu-i de ajuns o singură zi pentru toate astea, ci doar pentru câteva dintre ele sau pentru câte puţin din fiecare.
Dar ce facem când simţim că vine lunea şi n-avem chef de nimic? Putem să tragem de noi înşine, să ne scuturăm de indiferenţa înşelătoare şi să ne închipuim cum ar fi să lucrăm în fiecare a şaptea zi a săptămânii. Pentru cei care n-au privilegiul unei duminici libere, sindromul duminicii - degeaba e un păcat de neînţeles.
