Volumul nonconformistului Mihail Gălăţanu, „Poeme amniotice” (Editura Limes), se deschide printr-o dedicaţie - „Mamei mele, Ioana, care de 40 de zile nu mai locuieşte doar în lumea aceasta” - care va da, inevitabil, greutate şi gravitate existenţială versurilor ce urmează.

Jocurile de cuvinte, bufoneriile scandaloase, expresiile licenţioase, întorsăturile postavangardiste de condei se vor mai rări. Din viaţa personală a scriitorului, lovită prin moartea mamei, poezia lui va desprinde o miză pe care va încerca, din răsputeri, să o susţină. Unul dintre cele mai relevante poeme e „Sacul în care am încăput”, în care fiul nenăscut stă în pântecul unei mame nepieritoare, mereu tânără şi zâmbitoare. Utopia lui Gălăţanu este regresivă, un film dat înapoi până la întunericul cald al paradisului amniotic: „Pântecul e sacul în care am încăput,/ eu singur şi cu lumea toată. Eu singur/ împreună cu lumea toată./ Pântec divin! Şi sac cusut la gură! Închisoare delicioasă,/ În care viaţa mea se lăsa depănată. Depanată. Trepanată. Direct/ pe creier./ Viaţa mea se lăsa scursă în pântec,/ Loc în care n-aveam să mă mai întorc niciodată,/ pentru că niciodată nu am ieşit”.

Între autorul versurilor şi personajul care le traversează, identificarea e aproape totală: însă nu pe conturul real al identităţii sociale, ci într-un curent subteran de adâncime fantasmatică. Prin apele tulburi ale acestor fantasme se întrezăreşte şi figura maternă, smulsă nu atât morţii, cât vieţii noastre omeneşti redusă ca întindere, implacabilă ca deznodământ. Apare o tensiune, aici, între vechea ipos tază a poetului şi cea mai nouă, a unui nenăscut pasiv, legat şi legănat placentar de o mamă ocrotitoare. Nenăscutul cu ochii nedesfăcuţi, dar plânşi, intră deci în coliziune cu eroul preferat al lui Mihail Gălăţanu (el însuşi), distribuit în roluri de competitor disponibil şi învingător detaşa