Citeşti ziare sau articole din Codul Penal, te uiţi la buletine informative sau urmăreşti interviuri şi dintr-odată îţi dai seama de un lucru: ţi se livrează mai degrabă ipoteze decât informaţii.

Care să fie explicaţia pentru aceste contururi tremurate? De unde vine impresia că România a intrat în zodia prezumţiei? Răspunsul e simplu. Nu e vorba de fiorii nesiguranţei existenţiale sau de hamletizările la care ne obligă propriul amplasament şi propria fixare ontologică.

Pe de o parte, cheia ipotetică în care trăim are de-a face cu o anume comoditate căreia i se dedau fabricanţii de ştiri, articole şi reportaje. Pe de alta, expedierea discuţiei în registrul prezumtiv scuteşte de neplăceri în instanţă. Mai pe şleau spus, dacă afirmi că „X e corupt”, te trezeşti târât la proces. Dacă umbli la acordul fin şi declari că „X ar putea fi corupt”, nu spui de fapt nimic. Pur şi simplu îţi exerciţi prerogativele de trestie gânditoare dând glas unei potenţialităţi greu de probat, dar şi mai greu de acuzat.

Ambiguitatea în care înoată formulările din presă, dar şi declaraţiile celor intervievaţi, exact asta oficializează: triumful formei asupra fondului. Publicul vrea lucruri sigure şi i se livrează scenarii. Tânjeşte după informaţii şi primeşte bănuieli. De ce? Fiindcă ornamentica dubitativă e alibiul care ajută amatorismul, lenea şi lipsa de rigoare să scape nepenalizate.

Pagina ziarului a fost umplută, redactorul şi-a făcut treaba, materialul a plecat la tipar, toată lumea e mulţumită. Oare? Nu cumva cititorul care se prezintă la chioşc şi telespectatorul care deschide televizorul rămân cu un gust amar? Nu cumva se simt păcăliţi? Şi nu cumva dezamăgirea, mai ales dacă e repetată, îi va împinge spre alte surse de informare? În mod normal, asta ar trebui să se întâmple.

Tot în mod normal, prima consecinţă s-ar cuven