„Coada“ a obţinut Premiul pentru Proză la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, 2008. Dragoş Voicu, autorul cărţii, a aflat de premiu când se ducea să vadă un spectacol de operă. Nu-şi aminteşte nimic din el, ci doar că avea „un zâmbet imens care nu se mai închidea“. Adevărul: Cum ţi-a venit ideea unui subiect ca acesta – viaţa la o coadă la tacâmuri de pui, care înconjoară oraşul de mai multe ori?

Dragoş Voicu: Nu am o explicaţie raţională. E dincolo de mine. Nu am avut o intenţie anume. După ce m-am hotărât să scriu o carte, mi-am trimis mintea să-mi caute ideea.

După vreo trei săptămâni a venit cu ea. Un copil care merge la o coadă la tacâmuri, o coadă fără sfârşit la care se întâmplă viaţă pur şi simplu, cu nuntă, cu înmormântare, cu zile onomastice, cu discuţiile dintre oameni, totul împletit cu amintiri din acele vremuri.

Personajele tale trăiesc în captivitatea unui sistem sugerat de o coadă care sugrumă viaţa. Totuşi îşi păstrează candoarea. Cum de reuşesc?

În afară de Ionuţ, nu am gândit personajele din “Coada”. Ele au bătut la uşă şi au cerut să facă parte din carte. Şi au venit, cu toate calităţile şi defectele lor. Eu nu le-am adăugat şi nu le-am luat nimic.

De ce tacâmuri de pui şi nu bomboane cubaneze, de exemplu?

Aşa cum am spus mai sus, ideea cărţii nu a venit din raţionalul meu. A fost o întâmplare că a venit cu o coadă la tacâmuri.

Putea foarte bine să fie vorba şi de bomboane cubaneze, deşi tacâmurile de pui sunt mai puternice în semnificaţie, au un ceva trist al lor, un rest de pui mâncat la lumânare, o creastă albă plutind într-o zeamă tulbure, un tată sugând căpăţâna puiului crăpată uşor pe un fund de lemn, zgomotul suptului măduvei dintr-un oscior prăpădit, nişte gheare zdrenţuite ieşind din oala cu ciorbă.