Din ce este făcut omul? Din alţi doi oameni între care s-a întâmplat cândva, demult, puţină dragoste. Pe urmă, imediat ce se naşte, el începe să moară.

Este, mai întâi, copil, singura vârstă la care i se dă voie să se joace. De-a prinţul şi cerşetorul. De-a hoţii şi vardiştii. De-a tot ce va ajunge el mai târziu. Dar copilăria începe să-l strângă, să-i rămână de la un an la altul tot mai mică. Şi atunci, omul, care încă mai este copil, o ia pe urmele celui mai prostesc vis al său, acela de a deveni om mare. Dintre oamenii mari, el nu i-a cunoscut cu adevărat decât pe cei de zăpadă, aceştia fiind de altfel şi cei mai buni la suflet dintre toţi.

Grăbit să crească, fostul copil se uită la anotimpuri ca la nişte mari singurătăţi, fără să aibă habar că în felul acesta dă apă la moară singurătăţii proprii, care creşte, tot creşte, o dată cu el. În ziua în care este singur de tot înseamnă că i s-a împlinit visul. A ajuns om mare. Iar oamenii mari nu-şi mai pot pierde timpul cu visatul. Ce-i drept, ei sunt şi foarte ocupaţi. Încep să se joace de-a altceva acum.

De-a viaţa, de exemplu, care este un joc foarte serios, numai că ei nu află niciodată asta. Îl joacă doar aşa... în joacă. Dar în ce constă jocul acesta? Înainte de toate, în stabilirea faptului că lumea, în ciuda vechimii sale milenare, începe cu tine, ceea ce-ţi dă dreptul să te umfli, până aproape de limita plesnirii, în pene.

Dreptul umflării în pene îţi dă alt drept important, cel de a te uita, în mod obligatoriu de sus, şi la pământ, şi la cer. În pofida încăpăţânării acestuia din urmă de a rămâne în permanenţă deasupra, obicei împrumutat pesemne de la Dumnezeu despre care se spune că îşi cam face veacul prin el.

Cât despre ceilalţi oameni care, spre deosebire de tine, sunt nişte bieţi muritori, e musai, ca jocul să pară cât mai frumos, să te folose