Ca şi romanul „Adio, Europa!”, volumul lui Ion D. Sîrbu „Şoarecele B şi alte povestiri” (reeditat la Humanitas) arată un remarcabil stilist, un prozator pentru care limba română, în diferite registre de utilizare, nu mai prezintă secrete.

Autorul o modulează fără efort, trecând de la limbajul comun la jargonul filosofic ori ştiinţific, de la expresia neaoşă la neologismul „internaţionalist”, totul într-un debit formidabil. Povestirile lui sunt eşantioane de stil, mostre de îndemânare lexicală şi discursivă.

Există un nivel la care personajele se mişcă, se străduiesc, se agită şi îşi vorbesc; şi un altul, mai înalt, de la care o forţă implacabilă se exercită şi le striveşte. Cititorul vede simultan scena şi culisele, actanţii şi regizorul, zbaterea protagonistului în plasa ce-l strânge şi mai tare, până la desfigurare. „Bivoliţele”, nuvelă cu turnură cinematografică, îşi trece eroul printr-o succesiune de întâmplări pe circuitul birocratic, ducându-l la marginea nebuniei şi transformându- l, la final, într-o adevărată epavă umană. Dezvoltarea serială a acestei involuţii e făcută cu minuţie, fără exagerări ce ar fi putut dezechilibra construcţia narativă.

De o exactitate aproape matematică este decupajul parabolic din „Şoarecele B”, în care un profesor de psihologie experimentală îşi pune toată voinţa în efectuarea unui experiment ce urmează să dovedească logica fără cusur a colaborării. Fronius este cât pe-aci să răstoarne teoria lui Darwin: şoarecele A şi şoarecele B, forţaţi, dresaţi, reuşesc să se abţină alternativ, ajutându-se reciproc în consumarea râvnitului caşcaval.

Minunea însă durează puţin. Corecţia naturii nu se poate face. Şoarecele A, mai puţin inteligent, dar mai puternic, va ajunge să-şi exploateze tovarăşul rozător, transformându-l în sclavul său. Comunismul ipocrit şi capitalismul sălbatic sunt, am