Critica a remarcat cu uşurinţă componenta eseistică a romanelor lui Nicolae Breban.

„Îngerul de gips” (reeditat la Polirom) nu face excepţie. Parcurgem romanul unei teme date, al unui subiect ce se insinuează în existenţa atât de metodic organizată a medicului Minda. Viaţa protagonistului se desfăşoară după ceas, porţionată în felii profesionale şi agrementată cu secvenţe mondene.

Dar centrul de greutate epică se schimbă: mai întâi, de pe latura socio-istorică pe unghiul particular al unui ins; şi apoi, de pe manifestările curente ale acestuia, pe nucleul dur, interior al metamorfozei sale uimitoare. Încă de la prima lectură a „Îngerului de gips” această transformare a lui Minda se lasă ghicită.

Din primele alineate ale capitolului întâi, în care Mia Fabian intră în cabinetul doctorului, ne devine tot mai limpede că apariţia ei nu va fi una fără urmări. Femeiuşca grăsuţă şi vulgară, cu un râs strident, dar un timbru plăcut, cald-răguşit al vocii, ar putea fi o pacientă oarecare. Incomparabil mai importantă e deocamdată pentru herr Doktor logodnica lui splendidă, Ludmila, cu care urmează să se căsătorească. Şi nici măcar ea. Căci esenţială este pentru Minda munca lui tenace de luni, ani, decenii întregi pentru a-şi construi o carieră şi a deveni... Ce anume? În auto-programarea atât de exactă a specialistului internist, cu morga lui tot mai evidentă şi cu autoritatea tot mai consolidată, s-a strecurat o variabilă nescontată. Comportamentul atât de corect al conferenţiarului, uzajul său social se adaptează, prin fisurare, la un curent subteran de vulgaritate, cu efecte curioase.

Domnul Doctor nu mai este el însuşi când lucrează, consultă pacienţi, străluceşte în societate, ci tocmai în clipele, tot mai dese, în care se poartă ridicol şi straniu, liber faţă de orice convenienţe. Un mare roman, modern, al declasării bin