Simt nevoia, în această perioadă în care deznădejdea de a te descoperi un trepăduş şi atât este tot mai acută, să observ lucruri frumoase.

Nu cred că nu mai sunt. Chiar dacă o ploaie umple străzile cu mai multe maşini decât picături, cât ai clipi, vreau să descopăr mai mult decât nervii şi căutăturile urâcioase prezente între colegii de trafic. Chiar dacă televizorul îmi dezveleşte zilnic semnele apocalipsei, mă gândesc că, totuşi, un petic de speranţă trebuie să existe.

Chiar dacă criza fluturândă mocneşte şi muşcă hălci tot mai mari din organismul tremurător, sensibilizat excesiv al ţării, ştiu că trebuie să existe un antidot, un ser, poate un unghi din care nu privim niciodată şi care îţi dezvăluie bucatele mici de frumuseţe.

Patetică? Da, poate. Poetă? Aşa aş fi râs şi eu de mine pe vremuri. Penibilă? Numai dacă mă cred eu, am învăţat lecţia asta de la cineva mai deştept şi mai profund decât mine. Şi eu acum refuz să mă cred penibilă, nici nu-mi trece prin cap, ba chiar insist cu încăpăţânare să văd sublimul.

De exemplu frumos e că doar anul ăsta au început oamenii să sara în apărarea naturii cât în zece ani, nu mă interesează că poate e moda, poate e o fumigenă politică, poate e spălare de bani, poate, poate. Au fost. Să apară zonele verzi, umbroase, prietenoase cu toţi cei ce le calcă.

Frumos e că am serbat ziua prietenei mele Mirela şi am mâncat tortul extramegaultrafenomenal, pe care numai ea ştie să-l prepare aşa încât să bată toate cofetăriile fiţoase din oraş.

Frumos e cum vede viaţa Wilhelmina, care e atât de devotată mamei sale suferinde încât te ciupeşti de câteva ori să vezi că e real şi nu priveşti vreo tapiserie romantică, nu citeşti o carte cu coperţi prăfuite, nu te-ai trezit rătăcit, printr-o mică scamatorie de bâlci, în alt secol.

Frumos e ce aud povestindu-