Nu ştiu de ce, dar mi-am închipuit în timp ce ne apropiam de Santarem că satul lui Saramago trebuie să semene cu satul meu. Cum drumul se încăpăţâna să meargă în paralel cu calea ferată, am fost nevoiţi să aşteptăm de vreo trei ori la barieră.
În Portugalia există obiceiul ca atunci când trece un tren să treacă toate... Ocazie taman bună de a constata că nu se ajunge uşor în aşezarea natală a unui laureat al Premiului Nobel. În fine, apare tăbliţa cu numele Azinhaga. Din spatele ei începe satul în care s-a născut marele scriitor. Pe partea stângă a drumului, câmpul e împânzit de măslini pitici.
"Hectare întregi de pământ plantate cu măslini au fost rase fără milă acum câţiva ani, s-au tăiat sute de mii de pomi, au fost smulse din adâncul pământului sau au fost lăsate să putrezească acolo rădăcinile bătrâne care timp de atâtea generaţii au dat lumină candelei şi gust supei.
Pentru fiecare măslin smuls, Comunitatea Europeană a plătit o primă proprietarilor terenurilor... iar, astăzi, în locul misterioaselor şi vag neliniştitoarelor livezi de măslini din vremea copilăriei şi adolescenţei mele, în locul trunchiurilor răsucite, acoperite de muşchi şi licheni, găurite de borte, unde se adăposteau şopârlele, în locul baldachinelor de ramuri încărcate de măsline negre şi de păsări, ceea ce ni se prezintă privirilor este un imens, un monoton, un interminabil câmp de porumb hibrid..." - zice Saramago însuşi în "Fărâme de memorii".
CUIBURI
Da, porumbul ne însoţeşte până la intrarea în sat. Dar odată cu el vin, de cealaltă parte a drumului, măslinii pitici care, iată, s-au întors. Portocalii n-au plecat niciodată. Stau pâlcuri în faţa porţilor şi prin grădini. E aproape seară. Lumina încă zăboveşte peste casele mărunte ale satului. Sunt tentat să cred că soarele împarte cu portocalii vinovăţia existenţei ei. În privinţa l
