Se spune că editorii de carte sunt priviţi cu aceeaşi răceală ca miniştrii de Finanţe. Într-adevăr, se pare că nimic nu-i recomandă pe aceşti oameni pentru gratitudinea sau simpatia publică: spun mult mai des „nu“ decât „da“, pot distruge dintr-un cuvânt năzuinţe şi visuri de ani, trăiesc zidiţi în fortăreţe de hârtie din care ies uneori spre a se împăuna cu merite care nu le aparţin: succesul de public al consacratului X, premiul literar al debutantului Y etc. Camilien Roy, un canadian cu poftă de glumă, construieşte o veritabilă stilistică a refuzului în jurul acestei figuri îndeobşte severe, care invită mai degrabă la circumspecţie decât la extaz.

,,Arta de a respinge un roman“ (Editura Humanitas, 2009, în traducerea plastică şi inspirată a lui Nicolae Baltă) cuprinde nouăzeci şi nouă de reţete pe care editorul-medic le prescrie pacientului dornic de glorie literară, cu speranţa că acesta din urmă îi va respecta recomandările şi se va însănătoşi. Adică, din punctul de vedere al editorului, se va lăsa de scris şi se va apuca de altceva. Nu mă îndoiesc că demersul lui Camilien Roy va răcori destui aspiranţi din România ale căror întâlniri faţă în faţă cu editorii au produs frustrare şi dezamăgiri.

E deja de notorietate că scriitori importanţi ai lumii au fost trimişi la plimbare de editori obtuzi sau grăbiţi. Aldous Huxley, George Orwell şi Marcel Proust se numără printre ei. „Arta de a respinge un roman“ porneşte totuşi de la premisa că editorul are de-a face cu veleitari nelecuiţi, cu oameni amorezaţi de ei înşişi, cu mediocri care caută cu înfrigurare trambulina spre notorietate. Din acest punct de vedere, refuzul editorial e justificat şi sanitar, iar Roy nu face decât să arate cât de multe sunt formele prin care poate fi exprimat.

În funcţie de temperamentul, de apetitul ironic sau de starea de spirit a editorului, resp