Într-o după-amiază a anului 1914, Enrique Pichon-Rivière a început să fugă. Avea 7 ani şi destinul i se arăta deja înspăimântător şi sigur.

În după-amiaza aceea, Enrique aflase că fraţii şi surorile lui au, de fapt, o altă mamă. De atunci şi până la 70 de ani, în 1977, când a murit, Enrique a fost un copil care a fugit de singurătate.

Născut într-o familie cu rădăcini franţuzeşti pe care începutul de secol XX a purtat-o din Elveţia în Argentina, Enrique Pichon-Rivière a fost unul dintre cei mai importanţi psihiatri din America de Sud, un om complex, generos şi conflictual, tocmai pentru că era greu de înţeles. Pe scurt: un romantic şi un vizionar suspect. Puţine scrieri s-au păstrat în urma lui. Întrebat la o conferinţă cu ce se ocupă de fapt, Pichon-Rivière ar fi răspuns: „Cu misterele tristeţii omeneşti”. Vi se pare puţin?

Enrique Pichon-Rivière a condus un ospiciu de nebuni şi a crezut că nebunia vine dintr- o incapacitate cronică de a comunica şi de a te adapta la realitate. Pentru că, aşa cum am spus de la început, a fost un om generos şi romantic, a creat o altă realitate, dincolo de reţete clasice şi constrângeri. Le-a dat nebunilor drumul pe plajă. Să joace fotbal şi să spună, jucându-se, câte ceva despre cine sunt de fapt.

Biografii au scris despre el că era golgheterul şi antrenorul acestei echipe bizare şi unite. Nu se ştie câţi s-au vindecat în urma acestei terapii revoluţionare. Ce se ştie sigur este că noi, oamenii alienaţi şi singuri ai acestui mileniu nou, nu mai ştim să ne jucăm. E cea mai însemnată şi mai tragică pierdere pe care ne-a adus-o modernitatea, o cădere într-un gol existenţial grav, tratată cu iluzia confortului.

Am transferat această plăcere elementară unui grup de privilegiaţi şi condamnaţi. Ne-am aşezat în tribune sau pe canapele şi am învăţat să trăim bucuria prin interm