Mircea Mihăieş: „Personal, am avut şi am o mare problemă cu duplicitarismul pe care se situează, în contextul salarizărilor, presa”.
Pe vremuri, când întâlneam pe câte cineva sosit din Occident, eram uimit de discreţia bruscă ce se instala când venea vorba despre bani. Ca unul caream avut în buzunar primele bancnote de „valută forte” abia în 1990, nu înţelegeam în ce constă misterul. Îmi imaginam că şi acolo existau grile de venituri şi că totul era cât se poate de transparent. Mi-a trebuit câtva timp să-mi dau seama că lucrurile erau infinit mai nuanţate, că doi oameni care făceau exact acelaşi lucru erau plătiţi diferit. În jocul salarizării intrau concepte care în România n-aveau absolut nicio relevanţă: prestigiu, originalitate, notorietate, eficacitate, profit. La noi, conta (şi mai contează) aproape exclusiv factorul vechime: la poziţii egale, e mai bine plătit cel care şi-a tocit turul pantalonilor ani mai îndelungaţi pe scaunele incompetenţei şi inutilităţii.
De câţiva ani, lucrurile s-au remediat. Au început să apară, chiar în instituţii de stat, „fluturaşii individuali”, iar de-o vreme încoace avem şi „fluturaşi personalizaţi”. Foarte bine. Tot ce lipseşte din acest proces menit să arate că ne-am însuşit discreţia capitalistă sunt criteriile după care se stabilesc salariile. Nesfârşita inventivitate românească a făcut ca pe lângă încadrarea de bază şi sporurile transparente, să existe coeficienţi ieşiţi din mintea plină de idei a clicilor de la conducere.
Personal, am avut şi am o mare problemă cu duplicitarismul pe care se situează, în contextul salarizărilor, presa. Pe de-o parte, avem nişte unităţi (trusturi) comerciale, organizate după principiile pieţei (cine atrage mai multă reclamă câştigă mai mult), pe de alta, pretenţia acestor afacerişti privaţi de a se institui în „conştiinţe” ale societăţii. Vorbim, în reali
