Roger Federer a devenit ceea ce anunţa de mult: cel mai mare din istorie. A făcut-o pentru că a ştiut cînd să-şi ia şansele. Diferenţa între un jucător excelent şi unul imens
Un mare suspin de uşurare, înghiţit de strigătul lui Roger, cel care anunţa sfîrşitul finalei de la Wimbledon 2009. Pentru că el a ştiut, din momentul în care mingea a părăsit racheta lui Roddick, că aceasta va ajunge afară.
Al 15-lea titlu de Mare Şlem din cariera elveţianului, record absolut al istoriei, a venit pe drumul cel mai greu şi mai sinuos. A venit la capătul unei finale în care viteazul adversar a reuşit un break în plus faţă de Federer. "A fost frustrant pentru că n-am putut cîştiga pe serviciul lui Andy decît în final. Satisfacţia e mai mare fiindcă nu am putut controla deloc meciul", a recunoscut onest Roger la conferinţa de presă.
Federer şi tenisul-procentaj
"Roger Federer a fost norocos", scrie Boris Becker, el însuşi triplu campion la Wimbledon, în The Daily Telegraph. "Andy Roddick a avut cea mai bună şansă să cîştige titlul, dar a irosit patru mingi de set în al doilea act, care au fost virtuale mingi de meci. Federer nu ar fi revenit de la zero-doi la seturi". Becker explică mai departe: "În momentul crucial, Roddick a încetat să mai creadă. E vorba doar de cîteva grăunţe de îndoială, care fac diferenţa. Andy a fost la un punct de a servi pentru titlu în decisiv, Federer a avut nevoie de doar două mingi de meci. Acesta e tenis-procentaj".
Nimeni nu se aştepta la un asemenea ultim act, încheiat cu cel mai lung set din istoria finalelor londoneze, chiar şi din perioada cînd nu exista tie-break-ul, 16-14. Roddick jucase excelent, însă cifrele votau împotriva lui. Nu doar bilanţul de 2-18 în faţa elveţianului, ci şi cele două finale pierdute la Wimbledon, în 2004 şi 2005. Dar americanul e un alt jucător acum. A avut curaj
