Ultima parte a ultimului interviu pe care scriitoarea i l-a acordat lui Ilie Rad. Mărturisiri care altădată ar fi şocat, făcute la 85 de ani, au parfumul inefabil al aducerii-aminte...Jurnalul Naţional: După câte ştiu, "Cantemiriştii" a fost propusă pentru un premiu de stat...
Ilie Rad: Da, dar nu l-am luat eu, fiindcă preşedintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc, n-a vrut. "E adevărat, spunea el, cartea e propusă a lua premiu pentru calităţile ei pedagogice. Dar noi nu avem decât un singur premiu, şi noi avem nevoie de agricultură, de fabrici şi uzine." Camil nu s-a bătut pentru mine (nu era membru de partid şi stătea spăşit în banca lui - de altfel, se bătea numai pentru el). Alţi doi gazetari de la Casa Scânteii nu ştiu dacă citiseră cartea, Geo Bogza lipsea... Premiul meu e luat de Francisc Munteanu pentru "Oraşul de pe Mureş". Aşa erau timpurile!
N-aţi renunţat totuşi la literatura pentru adolescenţi, căci în 1980 v-a apărut o altă lucrare adresată acestei categorii de cititori. E vorba de povestirea "În căutarea somnului uriaş", "somnul uriaş" fiind o metaforă a aspiraţiei umane spre perfecţiune, spre absolutul cunoaşterii. Cum s-a născut această naraţiune?
Eram într-o tabără de pionieri, la mare, în 1970. Le promisesem copiilor o poveste şi am avut, într-un fel, şansa să întâlnesc acolo o rudă a soţului meu, care lucra la construcţia unei şosele. Era un om foarte interesant, fost moşier, fost aviator... El mi-a povestit în parte, bineînţeles, întâmplarea din "Somnul uriaş". Am refăcut-o de foarte multe ori şi a apărut abia după zece ani.
Un roman original, bazat pe o mai veche tehnică a dvs., este "Această dulce povară, tinereţea", scris în perioada de maturitate creatoare. Să vedem în el o nostalgie după "vremea anilor nebuni"?
Ce pot să vă spun sigur e că am scris-o cel mai uşor! Pentru că n-am inventat n
