Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e omeneşte, e "plin de viaţă". Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.

În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi