Elwin Hope Wilson e un tip destul de neînţeles şi nervos, un fel de Clint Eastwood în „Gran Torino”, un bătrân care duce cu el o tinereţe tulburată, în care a făcut câteva alegeri greşite.

Acum a trecut de şaptezeci de ani, e obosit şi bolnav, aşteaptă moartea şi încă speră să ajungă în rai (sau măcar să nu putrezească în iad).

Domnul Hope a îmbrăţişat de timpuriu principiile criminale ale Ku-Klux-Klan şi s-a vindecat târziu şi cumva miraculos. Trăieşte într-o casă ca un muzeu dedicat ceasurilor. E obsedat de scurgerea timpului, are coşmaruri (răul se întoarce mereu) şi îşi găseşte liniştea căutându-i pe oamenii cărora le-a greşit şi implorându-i să-l ierte. Ziarişti din toată lumea l-au vizitat şi i-au spus povestea ca o pildă. Adesea, destul de superficial şi aproape greşit.

Tânărul Elwin Hope Wilson a fost o stâncă de ură. Ura negrii, fără să-şi poată explica de ce, şi căuta orice ocazie pentru a-i umili şi lovi. În 1961 a snopit în bătaie un tânăr seminarist. Patruzeci şi opt de ani mai târziu i-a cerut iertare, sincer şi total, provocând emoţii amestecate în toată America, o ţară aproape vindecată de lungul război civil, condusă, pentru prima oară, de un preşedinte de culoare. Cel bătut măr de Elwin Hope Wilson era John Robert Lewis, care a continuat să lupte pentru drepturile omului (ale tuturor oamenilor), a ajuns pastor baptist şi congresman, fireşte democrat. Lewis l-a îmbrăţişat şi i-a lăudat curajul, Wilson a lăsat capul în jos şi s-a întors în casa ca un muzeu dedicat ceasurilor.

Ce s-a schimbat în domnul Hope? E greu de explicat. Soţia crede că i-a înmuiat inima atunci când i-a spus ceva simplu şi definitiv: că nu poate ajunge în rai şi totuşi să continue să urască negrii, pentru că, până la urmă, sigur vor fi şi negri acolo sus, în Cer. Lui Elwin Hope Wilson, remuşcările i-au adus dileme: „E atâta nedre