Horia-Roman Patapievici: "Într-una din lucrările cele mai frumoase care au fost scrise vreodată, studiul închinat de Sainte-Beuve mişcării religioase de la Port-Royal (prima ediţie în 5 volume, 1840-1859; astăzi, în Pléiade, în 3 volume), autorul, care era notoriu pentru fineţea cu care ştia să distribuie dozajele adecvate, dovedeşte o curioasă insistenţă în prezentarea unui prezumtiv strămoş de-al său, personaj cu totul secundar, activ însă în timpul disputelor janseniste (notiţa se află la sfârşitul volumului IV)."

Wolf Lepenies, care i-a dedicat lui Sainte-Beuve o monografie de sociolog şi ideolog (Sainte-Beuve. An der Schwelle zur Moderne, 1997), explică această insistenţă făcând două observaţii. În primul rând, constată accentul pus de Sainte-Beuve pe critica adusă de prezumtivul său strămoş janseniştilor, pe care o aprobă: Sainte-Beuve considerând că acesta avusese dreptate să le reproşeze janseniştilor incapacitatea lor de a pune capăt polemicilor. În al doilea rând, Lepenies observă că, în acea notiţă, Sainte-Beuve a dezvoltat o adevărată apologie a „adaptabilităţii rezonabile”, descriind o metodă a „căii medii în mijlocul controverselor ideologice” şi luând poziţie în favoarea unei „culturi a compromisului”.

Am adus în discuţie acest amănunt de istorie culturală din două motive: întâi de toate, deoarece şi spaţiul nostru public suferă de viciul janseniştilor: incapacitatea de a pune capăt polemicilor. Apoi, pentru că metoda denumită în treacăt de Sainte-Beuve a „adaptabilităţii rezonabile” ori a „căii medii în mijlocul controverselor ideologice” pune problema crucială atât a urbanităţii, cât şi a existenţei unei culturi a compromisului. Când nu este o deficienţă a inteligenţei, incapacitatea de a pune capăt polemicilor este un viciu al sufletului. Or, pe tărâmul acestui tip de viciu înfloreşte floarea turgescentă a mârlăniei, pe care