Fara legatura cu subiectul: in dimineata cand am inceput sa scriu cronica aceasta, cu o idee (clara) despre text, mai putin despre cea mai nimerita poveste critica pe care as putea-o croseta in jurul sau, cartea lui Ovidiu Simion** fiind, in sine, un metatext, vad un documentar biografic (marca Arte), cu un personaj extrem de simpatic, Louis din Maastricht. El e universitar, tanar si excentric, profesor de istorie (in Olanda) si maniac al plimbarilor cu bicicleta (intr-un decor, altfel, superb). Cum producatoarea documentarului il filma in cadre stranse, fiindca tipul era telegenic, cu aspect comercial, el ii repeta, vizibil incurcat: "Eu nu sunt cool!"
Dar era cool! Pentru ca arata bine, era inteligent si, mai ales, nu-i placeau cliseele (Zice el: "De ce se spune ca olandezii iau droguri iar francezii mananca doar bagheta lor traditionala?"). Daca povestea in sine era una comuna, seninatatea personajului m-a naucit. Doar in Romania, se pare, "starea de spirit", ca normalitate, e una teribila, sententioasa, cu grimase. Falsitatea unor personaje, ce tin de mitologia mitocaniei urbane (excelente tipologii in "Atlasul de mitocanie urbana", Radio Guerilla), e perceputa "cool"!
Cu gandul la Louis din Maastricht si la simplitatea lui extravaganta, revin la cronica. In ce fel se poate interpreta un text asa… canonic fara echivoc – in maniera sa ludica preeminenta, de joc textual, limpede si fara ambiguitati semantice, incifrari si filosofari "de fundatura", cum practica atatia, livresc, aluziv si spontan?
Componenta ludica a cartii fiind atat de evidenta (si teoriile textuale despre ludicul postmodern, la fel), ce s-ar mai putea adauga decat receptarea atenta (si amuzata) a cititorului, indiscret aproape, cand intra in jocul sau harjoneala personajului cu prietena lui…
eu si albertina/ dimineti cu ginsberg si nimfeta:
"ah, albertina,
