Radu Mazăre se comportă ca un bufon pentru care nici o tumbă nu e interzisă.

În logica de Mazăre, important e să rămâi în lumina strălucitoare şi înşelătoare a reflectoarelor. Să defilezi mândru în uniformă cu svastică, târându-ţi şi fiul minor în asta, e un gest de sfidare, de politican şmecher care se ştie intangibil. Primarul se înşală: nu e cool, e doar un fanfaron tupeist şi agresiv care patinează, periculos, la graniţa legii.

Cu o cultură de puşti uitat prea mult în faţa televizorului când rulează filme complicate, Radu Mazăre nu poate să înţeleagă că a făcut ceva josnic şi iresponsabil. Ce urmează nu e fantezie, e consecinţa lucrurilor făcute de oameni care purtau, ca şi Mazăre, svastică şi se mândreau cu asta. Havas Burihovici a supra vieţuit deportărilor în Transnistria. Acolo, „viaţa” i-a fost aşa: „Peste tot stive de cadavre, peste tot bolnavi de tifos, mişunau păduchii, râia era ceva comun, răni purulente, deschise, pline de viermi, febră tifoidă. Când cel de lângă tine murea, puzderia de păduchi care-l acoperea îl invada pe cel care era cald încă. Aveam tifos exantematic, iar ca hrană aveam din belşug fecale îngheţate”.

Leonard Zăicescu trăieşte. Locuieşte într-un bloc vechi din Bucureşti. Aş vrea să-l văd pe Radu Mazăre spunându-i, în faţă, cât de frumoasă e uniforma germanilor. Tatăl lui Zăicescu a fost ucis într-un tren al morţii care a plecat într-o dimineaţă de sfârşit de iunie 1941 din Iaşi spre Călăraşi. Când i-a fost împuşcat cel mai bun prieten, Leonard Zăicescu îl ţinea de mână. Un copil care n-a apucat să atingă vârsta lui Răducu Mazăre. Pe trăgaci apăsase un „bărbat” în uniformă. În vagonul de vite, pe Zăicescu l-a urcat, sub lovituri de bici, un subcomisar de poliţie la fel de cochet ca edilul. Purta butoane de aur la manşetă şi papion.

Nu mai sunt mulţi supravieţuitori români ai Holocaustul