Aflu, cu scârbă şi fără surprindere, că Radu Mazăre a fost premiat de un „juriu”, „în unanimitate”, la Fashion TV Summer Festival 2009, o frumoasă acţiune desfăşurată la un hotel de lux din Mamaia.

E cea mai „fashion” personalitate masculină de pe scena politică românească. Degajat, primarul avid de diplome, ţanţoş, o statuie ridicată sieşi, şi-a expus crezul: „A face politică nu înseamnă să fii încrâncenat”.

De aici, ţinutele lejere şi colorate. Uniforma? Uniforma a fost deja spălată şi apretată mediatic până a devenit un fapt divers.

Între timp, procurorii au înregistrat o plângere penală care-l vizează pe edilul-manechin cu svastică la centură. Mazăre şi-a cerut scuze „organizaţiilor evreieşti”, a dat „asigurări” că n-a fost animat de sentimente pronaziste, că simte nevoia să meargă în „reculegere”, şi abordează discursul clasic menit să discrediteze cuvintele scrise şi spuse din principii, nu la comandă.

Pe scurt, se pretinde hăituit „de oponenţii politici şi ziariştii năimiţi, slugoii lui Băsescu”. Şi gata? Totul se va încheia, ca de obicei, cu „pupat toţi Piaţa Endependenţii”?

Legea rămâne o superstiţie la care mai ţin doar fraierii? Nimic nu e „peste poate” în România, ţara primarilor care readuc nazismul la modă sau a celor care nu ştiu să conjuge verbul „a fi”, dar nu au probleme cu „a încasa”.

Acum, o poveste din Anglia. Se întâmpla la sfârşitul lunii ianuarie, în 1999. Matt Dickinson, un ziarist iscusit de la „The Times”, îi lua un interviu lui Glenn Hoddle, antrenorul echipei naţionale de fotbal. Un fost mare jucător, un antrenor mediocru şi un om virusat de idei găunoase.

Vorbind despre „reîncarnări” şi persoanele cu dizabilităţi, i-a spus aşa lui Dickinson: „Noi ne-am născut cu două mâini, cu două picioare şi creiere decente. Toţi purtăm karma existenţelor anteri