La început au fost nişte bărbaţi tineri cu pantaloni caraghioşi, cămăşi modeste, ghete cu tălpile rupte, mustăţi răsucite şi şepci înghiţite de carouri, oameni săraci, care călătoreau numai cu trenul, pe da torie sau la clasa a treia.

Sunt poveşti din cărţi vechi, scrise de ziarişti bătrâni care le-au auzit de la alţi ziarişti şi mai bătrâni. În prima echipă naţională de fotbal care a devenit campioană mondială, cea a Uruguayului, cei mai buni veneau cel mai de jos. În gaşca aceea de sud-americani, în care nu s-a aflat niciodată cât era geniu şi cât era nebunie, se jucau un lucrător într-o întreprindere frigorifică, un măcelar, care tranşa vite în hale insalubre, un vânzător de verdeţuri în pieţe dărăpănate, un cioplitor în marmură, un lustragiu de pantofi, folosit şi pe post de clovn la carnavaluri, şi un fel de chelner, care turna cuburi de gheaţă în paharele bogătaşilor.

Boemi incurabili, crescuţi la periferie, unde doar viciile fac viaţa suportabilă, stăpâni ai nopţi lor pierdute, au adunat repede mici averi şi le-au risipit, generos, într-o clipă, la ruletă, la cabaret, cu damele lui atât de ieftine şi de scumpe, au fumat mult tutun şi nu doar atât, iar apoi, devoraţi de bacilul lui Koch, au murit înainte să îmbătrânească, foarte săraci şi iubiţi. Adrian Mutu nu are a înţelege nimic din această istorie. Contabilul implacabil al păcatelor noastre a existat dintotdeauna, chiar dacă n-a locuit mereu la Lausanne şi nu s-a hrănit cu conturi bancare.

Nouă, celor care nu vom câştiga şi nu vom irosi niciodată milioane de dolari, ne rămâne doar o lecţie preţioasă. Nu se obişnuieşte, dar strecor în paginile acestui cotidian central câteva versuri. Oricum, de când nu se mai citeşte poezie, pierdem toţi suficient. Rândurile care urmează au fost scrise de un poet depravat, alcoolic şi foarte sever cu propria-i viaţă, care, culmea, a evada