Bucureştii lui Tudor Arghezi sunt neapărat la plural. Bucureştiul - la singular - este o "abatere gravă de la limbă". O blasfemie. Spui Piteştii, Călăraşii, Galaţii, Iaşii, altfel "jigneşti gingăşia nuanţei, care nu variază după ins şi anotimp, ca preţurile la castraveţi".

Istorie, stare de spirit, obiceiuri, metehne, îndeletniciri. Sunt Bucureştii lui Arghezi, de la Bucur, Ţepeş sau de când or fi, sunt cei de ieri, de azi, Bucureştii dintotdeauna. Plin de blocuri socialiste, megaconstrucţii, viluţe sau viloaie de ultimă oră, Bucureştiul există fiindcă n-au murit Bucureştii lui Arghezi.

"Născut (în Bucureşti) dintr-o împrejurare de pripăşire oltenească, gorjană", poetul se socotea venit pe lume o dată cu capitala. Un împătimit, solidar cu ea, mai ales când îi inventariază cusururile. Umblând cât e ziua de mare "Cu bastonul prin Bucureşti" (carte de căpătâi pentru orice bucureştean născut sau făcut, ar merita să fie tradusă, ticsită cu poze şi legată într-un volum definitiv, chiar şi cu fonduri europene, replică dată călătorilor care se opreau - opresc - în România descoperind doar un amărât "paysan du Danube"), bătând deci străzile pe îndelete, poetul de la Mărţişor scrie de fapt o baladă. Fiindcă din prea multă dragoste de peizanul de la Danubiu (care era românul, deci şi bucureşteanul), îl înalţă şi când îi adună defectele. "Capitala României, aşezată pe Dâmboviţa, în poziţia cea mai defavorabilă unui mare oraş: iarna, vânturile de stepă curg necontenit peste ei; vara, praful îi întunecă perspectiva, norii grei de pulbere alternând cu un noroi necunoscut altor capitale."

FEMEI CU DECOLTEU GUSTOS

Străzile lui Arghezi se spălau de la ploaie sau cu cisternele din apa stătută în lacuri, peste tonele de praf aduse de vânt, prestaţia primăriilor era un dezastru, dar, topit de nurii bucureştencelor, poetul echilibrează peisajul